Omul nu se gândeşte niciodată decât gândindu-l pe Celălalt; el percepe lumea sub semnul dualităţii. (Simone de Beauvoir, Al doilea sex)

Întotdeauna când trebuie să scriu sau să spun ceva despre mine, îmi vin în minte două tipuri de întâlniri: cea cu primul psihiatru pe care l-am cunoscut și ședințele cu zecile de adolescenți cu care am făcut terapie până acum. Parcă aș putea lua din fiecare întâlnire o parte care să mă definească. Psihiatrul m-a făcut să înțeleg că nu există boli în sine, ci oameni cu multe traume și suferințe, iar adolescenții îmi aduc aminte cât de fascinant este procesul formării personalității omului. Pascal, filosoful meu preferat, este și el acolo prezent, pe rafturile bibliotecii mele, să-mi amintească de Dumnezeu, în cazul în care aș fi tentată să mă prefac că uit; Meryl Streep, actrița mea preferată, îmi apare și acum în minte, ori de câte ori  simt că fac ceva greșit sau am îndoieli.

Prima mea alegere vocațională, Facultatea de Litere, m-a format ca om. Nu știu ce sau cine aș fi fost astăzi fără literatură. Între 20 si 30 de ani am vrut să citesc tot ce se putea citi despre om și înțelepciune; începusem de la presocratici și terminasem cu Patapievici. Eram mândră de achizițiile mele intelectuale și de tot ceea ce scrisesem. Eram privită cu admirație de colegi și profesori, dar am observat că oamenii mă căutau mai mult pentru știința mea și nu pentru compania mea. Și atunci mi-am pus pentru prima dată problema valorii personale.  Am urmat apoi facultatea de Psihologie, cautând, cumva, răspunsul, acolo; și tot acolo am cunoscut oameni care, ca și mine, erau preocupați să găsească propriile răspunsuri și să înțeleagă mai detaliat cum funcționează mintea omului.

Între 30 și 40 de ani, am continuat să studiez, tot oamenii și tot mintea umană, dar nu doar intelectual, ca până atunci, căci copiii mei, care s-au născut în această perioadă, mi-au ridicat spre analiză toate problemele emoționale nerezolvate până atunci.  Și așa am pornit propria mea analiză… pornind de la creșterea propriilor copii. M-am specializat în timp în creșterea copiilor, neoptând pentru soluții moderne cu bone și creșe, am scris și cărți despre educația lor și despre inteligență emoțională, lucrând împreună cu ei, la mine. Dacă sunt sau nu o mama bună, îi întreb mereu pe ei, pe copiii mei. Dacă sunt sau nu un terapeut bun verific mereu, direct sau indirect, prin fișele de feedback pe care le completează clienții, la finalul ședințelor de terapie. Din acestea aflu cât de empatică am fost, cât de caldă, cât de aproape de ei, cât de conectată la problemele lor.

Anii de formare în psihoterapie continuă și acum și mă fac să înțeleg că lucrul cu noi înșine nu se termină niciodată. Am ales să devin terapeut mânată nu de nefericiri personale, ci de dorința de a împărtăși cu alții ceea ce am învățat până acum. Nu știu dacă e mult sau puțin, nu știu dacă oamenii care intră în cabinet mă aleg ei pe mine sau eu pe ei (nu i-am întrebat niciodată cum m-au găsit), dar știu că din momentul în care începe ședința, pentru mine nu e nimic mai important decât relația cu ei. Da, este adevărat că nu îmi lipsește nici acum flipchartul din cabinet, continui să fac scheme și să dau explicații, chiar și teme pentru acasă, dar am înțeles că cel mai important factor care asigură succesul unei terapii este relația terapeutică. Am învățat să prețuiesc și mai mult omul din fața mea, să știu că și eu am ceva de primit în dar de la fiecare și că, uneori, tot ce avem de făcut în calitate de terapeuți este să scoatem la iveală lumina din celălalt. Uneori aceasta este învăluită în uitare, tristețe, durere, boală sau altă suferință, alteori zace în umbra lui (Jung).

Cea mai importantă lecție pe care viața mi-a predat-o, mai mult decât studiile, a fost aceasta: adevăratul vindecător ești tu, însă uneori rana este atât de mare, că nu ajungi să o cuprinzi singur; și atunci ai nevoie de o mână de ajutor.