Ce se întâmplă când renunți la așteptări și faci loc acceptării
Fericirea mea ajunge să fie direct proportională cu acceptarea mea și invers proporțională cu așteptările mele (Michael J. Fox)
Înainte de a discuta despre acceptare și așteptare, să definim fiecare dintre termeni. Așteptările se referă la acele credințe sau dorințe ale noastre cu referire la viitor, ceea ce credem și ne dorim să se întâmple în viitorul apropiat. Așteptările au ajuns, cu timpul, un ceva natural din noi, întrucât părinții noștri au crescut cu ele și ni le-au transmis și nouă ca predispoziții de a crede că ceva se întâmplă sau nu în viața noastră. Așteptările, ca și scopurile noastre, pot fi legate de viitorul imediat (când cred că atunci când salut pe cineva, el îmi va răspunde automat la salut) sau mai îndepărtate (când cred că cel cu care m-am căsătorit ieri mă va iubi până când moartea ne va despărți). Mai mult decât un dat natural, așteptările sunt, de fapt, un dat cultural, întrucât acestea se formează încă din copilăria timpurie, nu ne naștem cu ele. Însă unele dintre ele le purtăm într-un fel, în gene, ca așteptări inconștiente ale părinților noștri. Cu acestea din urmă este uneori cel mai greu de luptat.
În ceea ce privește acceptarea, aceasta se referă la a lua lucrurile așa cum vin. Dacă așteptarea mea pentru vremea de azi era ca ea să fie însorită și această așteptare este întrunită de condițiile meteo, mă bucur de planurile ce mi le-am făcut (adică celelalte așteptări) și accept că am avut o zi frumoasă, în care totul a decurs bine. Accept și mă bucur și de vreme și de situația mea. Dacă reușesc și să trăiesc un pic chiar în afara minții mele și să respir natura, folosindu-mă mai mult de simțuri, atunci sunt împăcat cu mine și cu natura. Dacă vremea nu este însorită și așteptările mele nu sunt întrunite, atunci a accepta situația înseamnă a-mi schimba și vestimentația (care să fie în acord cu vremea) și planurile pentru o zi însorită. Dacă aleg însă să nu accept vremea așa cum este, am făcut alegerea de a merge mai departe cu așteptările mele, indiferent de cum este vremea. Continui, din momentul acesta, să trăiesc doar conform așteptărilor mele legate de vremea din acea zi, cu toate consecințele ce decurg de aici. Și să vedem acum care sunt ele: dacă este înnorat sau chiar plouă, dar eu nu sunt îmbrăcat adecvat, mă voi uda pentru că nu am umbrela, voi uda eventual hainele albe sau chiar le voi păta de stropii de ploaie. Voi face toate acestea pentru că am ales să merg pe jos, ca și cum ar fi fost soare, conform așteptărilor mele. Merg pe jos, alerg, mă plimb, sau merg eventual cu o mașină decapotabilă și cu ochelari de soare, mă comport ca și cum totul este însorit, nu doar vremea, totul este conform așteptărilor mele.
Ajung acasă ud, cu mașina udă, cu hainele ude și pătate…Întrebarea cheie este: cum mă simt? Dacă o să-i întrebați pe mulți oameni despre o astfel de situație ipotetică, o să vă spună că sunt bine, că sunt o.k, că a fost o experiență super și că sunt mulțumiți că totul a decurs conform planului, conform așteptărilor lor. Alții vor spune că pentru ei ar fi fost prea greu să schimbe planul, să accepte că trebuie să-și schimbe hainele și că preferă să meargă conform planului din inerție, că pare să fie mai lejer, mai ușor așa. Alții vor spune că făcând ca ei, urmându-și propriul plan, simt că au succes, se simt împliniți, bucuroși, exact ca și cum ar fi petrecut o zi însorită. Faptul că ziua nu a fost, de fapt, însorită, nu a contat pentru ei. Aceștia sunt oamenii care trăiesc doar în mintea lor, în realitatea lor subiectivă. Și le este bine așa. Vor fi poate și unii care admit, într-un final, că a fost o zi nasoală, că a fost nașpa să mergi împotriva vremii, împotriva naturii, împotriva curentului și că a fost greu, dar sunt mândri de ei că au rezistat. Dar nu se simt bine, sunt epuizați, sunt obosiți, lupta în sine este una care le consumă toate resursele și, în timp, ajung să înțeleagă că nu s-au putut bucura de ziua respectivă pentru că au fost preocupați să mențină soarele în mintea lor. Au fost tot timpul conștienți că vremea nu este tocmai pretabilă la o plimbare în natură, dar a accepta realitatea și a schimba ceva în stilul vestimentar părea atunci cu un cost mai mare decât a ignora pur și simplu vremea. Dar cu siguranță cei mai fericiți vor fi cei care, nefăcându-și nicio așteptare cu privire la cum va fi vremea, se bucură de ziua asta, așa cum e ea, cu stropii de ploaie peste hainele imaculate, simțind apa picurându-le pe față, așa cum nu o pot simți și biroul lor lipsit de aer pentru că nu se pot deschide geamurile; se vor bucura de plimbarea în sine pentru că le crește pofta de viață, se vor bucura cu simțurile lor de fiecare secundă în care ploaia le-a scăldat corpul. N-au avut așteptări, dar se bucură de aici și de acum și de faptul că pot merge pe jos prin ploaie, fiind perfect conștienți că există mii de oameni în lumea asta, fără picioare, care pot merge pe jos doar în scaunul cu rotile.
Exemplul dat este unul simplu, banal, dar el poate fi aplicat la orice situație de viață cu care vă confruntați; o căsnicie nefericită, o situație de infertilitate, un job plictisitor, o soacră agasantă, etc. În oricare dintre aceste situații, vă confruntați cu un conflict intern între așteptările pe care le-ați avut cu privire la acea situație și realitatea obiectivă (adică acele criterii după care d-voastră ați etichetat situația ca fiind nefericită, agasantă etc); realitate care, de fapt, e tot subiectivă, adică este interpretarea voastră cu privire la o situație sau un eveniment al vieții. O soacră, de exemplu, poate fi agasantă după criteriile mele, pentru că mă sună de 5 ori pe zi să mă întrebe diverse lucruri. Pentru altul, e doar o soacră grijulie și apreciază acest fel de ajutor.
Să luăm exemplul unui om care, copil fiind, își dorește să fie doctor, dar nu orice fel de doctor, ci neurochirurg. Citind despre această profesie, a înțeles că e nevoie de o precizie în mișcări extraordinară. Pe care el nu a avut-o niciodată. Precizia lui în ceea ce privește motricitatea fină lasă de dorit. Scrie urât, depășește liniile, rândurile o iau ba în sus, ba în jos. Are de făcut o alegere: fie să accepte că nu va putea fi un chirurg bun, pentru că mâinile mele îi tremură ușor când are de făcut lucruri de finețe, cu pensete, ace sau alte instrumente de precizie, fie să încerce în continuare. Dacă acceptă situația și se îndreptă spre o altă pasiune, are șansa cât timp trăiește, să ducă la desăvârșire un dar, un talent cu care s-a născut. Pur și simplu, acceptând că nu va excela niciodată în domeniul neurochirugiei îl poate ajuta să creeze alt spațiu, altă perspectivă și să se orienteze spre o profesie în care ar putea excela.
Nimeni dintre noi nu va renunța la așteptări. Nici nu e sănătos să o facem. Doar că e de preferat, transformându-le în scopuri, să le transferăm acelui domeniu de expertiză care este conform competențelor noastre.
Acceptarea nu vine, este adevărat, senin, pentru niciunul dintre clienții mei de la cabinet. Ea este faza finală a unui proces pe care îl parcurgem împreună. Ea este precedată de un conflict intern, de o luptă care se dă între realitatea obiectivă și propriile așteptări. Conflictul durează nu proporțional cu durata evenimentelor vieții , ci cu rapiditatea cu care ei iau decizii, atât cu inima cât și cu sufletul.
Am auzit de oameni care așteaptă să moară partenerul de viață pentru ca ei să înceapă să fie fericiți; care așteaptă să moară cineva ca să moștenească averea și să își schimbe viața. Și lucrurile astea chiar se întâmplă, în unele cazuri. Oamenii chiar mor. Numai că cei care rămân în urma lor nu-și împlinesc aceste așteptări: de a fi fericiți, de a se îmbogăți, etc. Mulți ajung în terapie și abia aici află acum, pentru prima dată, că fericirea lor nu depindea de celălalt, că fericirea este o stare internă, care nu depinde de celălalt, ci de modul în care noi oamenii alegem să interpretăm evenimentele vieții; bogația, asemenea, este un statut, dar dacă te simți sau nu bogat tot de tine depinde și nu de contul din bancă. Oamenii aceștia nu doreau, de fapt, să fie bogați, ci să se simtă puternici, în control, stăpâni pe sine și competenți. Nu asupra bogăției materiale trebuiau să se centreze, ci asupra obținerii sentimentului că sunt valoroși și puternici. Nu bogăția era, deci, așteptarea primordială, ci starea pe care statutul de om bogat ți-o dă.
Numai când începem să acceptăm felul în care suntem acum și aici, nerămânând atârnați de așteptări sau rezultate viitoare, putem răspunde cu adevărat evenimentelor vieții într-un mod care să ne permită să creștem, să evoluăm. De aceea, dacă vrei să fii fericit, dacă vrei să fii bogat, întreabă-te mai întâi: ce înseamnă pentru tine lucrurile astea? De ce ți le dorești?De ce ai aceste așteptări?Ce înseamnă pentru tine să accepți că ești un om nefericit sau sărac?Ce spune depre tine faptul că te consideri în prezent un om nefericit/sărac?
Ce înseamnă pentru tine dacă ai accepta că fericirea ta nu depinde de soarta celorlalți oameni? Că poți fi fericit și dacă nu moare partenerul de viață? Că poți fi fericit și dacă nu divorțezi? Dacă vrei cu adevărat să afli răspunsul la ce înseamnă pentru tine să fii bogat, comportă-te un timp, ca un om bogat. Fă acest experiment, folosește-ți toate economiile pentru a-ți împlini această așteptare, chiar dacă este pentru o perioadă scurtă de timp. Vei învăța multe din experiența aceasta despre tine. Și, cine știe, poate doar atunci vei fi cu adevărat pregătit să accepți faptul că în prezent, nu ești un om bogat, cel puțin din punct de vedere material. Cine știe, e posibil chiar să schimbi așteptarea asta și s-o transformi în altceva sau e posibil să începi să faci ceva pentru a te îmbogăți.
Vrei să fii mama și nu reușești să rămâi însărcinată? Fii mama pentru cineva o perioadă de timp! Vezi ce cauți tu în rolul de mamă, de ce ți-l dorești acum atât de mult. De ce nu ai vrut și acum 5-10 ani la fel de mult? Dacă ai rămas însăcinată, într-un final, și copilul tău se va naște cu o malformație, cât de mult mai vrei să fii mamă? Cu ce alte așteptări mai intră în conflict dorința ta de a fi mamă? Am citit deunăzi despre un cuplu de lesbiene care își doreau atât de mult să fie mame, încât au apelat la un donator. Au rezultat doi copii cu autism. Relația lor s-a dezbinat în timp, datorită conflictelor iscate pe baza îngrijirii copiilor. Am citit articolul până la final, să aflu ce o mânase cu adevărat pe această femeie, care rămăsese cu cei doi copii în îngrijire, să obțină cu orice preț un copil. Era vorba de nevoia de recunoaștere, de a spune: Și eu exist, și eu sunt importantă, și eu sunt valoroasă.
Și lista poate continua cu toate așteptările noastre de moment sau mai îndepărtate. Experiența de a te comporta ca și cum ai fi un om bogat nu-ți va aduce bogația, în sine, cum spun cursurile de coaching. E o tâmpenie. Dacă umbli cu bani trași la Xerox în geantă nu te vei îmbogăți. Este o altă tâmpenie. Dar vei descoperi un lucru uimitor: că înțelegi de unde vine această așteptare a ta, ce nevoie fundamentală umană nesatisfăcută are la bază; vei mai înțelege că acceptarea, spre deosebire de așteptări, nu vine cu niște costuri. Ea vine numai cu beneficii. Acceptând că în prezent, de exemplu, nu sunt fericit, mă face să pot începe un demers pentru a afla ce trebuie să fac eu și nu altcineva, pentru a fi fericit. Înțeleg că fericirea mea nu depinde de partenerul de viață, de moștenirea primită, ci doar de ceea ce fac și simt eu.
Acceptarea, ca și recunoștința, are multe beneficii: o atitudine pozitivă și îmbunătățirea stilului de viață, îmbunătățirea capacității de a face față situației cu un stres minim, compasiune și bunătate pe care ți le poți oferi ție și altora.