ESTE COPILUL MEU DOAR DEȘTEPT SAU ESTE SUPRADOTAT?

Pentru că văd destul de frecvent în rândul părinților confuzia între copil deștept și copil supradotat și pentru că tot mai mulți părinți tind să se ralieze curentului postmodernist conform căruia copilul lui este superior altuia, că e de cristal , că e un mic Buddha că…orice numai să reiasă că al lor copil este ales de Univers și s-a născut iluminat, m-am gândit să vă ajut azi să faceți mai ușor distincția și să înțelegeți că cele mai multe sunt proiecții ale părinților asupra copiilor și că singurele lucruri care v-ar putea ajuta să faceți diferența sunt: o baterie de teste psihologice și comportamentul manifest al copilului d-voastră.

Si, mai ales, scriu acest articol pentru că am văzut destul de des părinți care au copii supradotați, dar îi somează să se comporte precum copiii deștepți, să fie exemplari la școala (școala asta românească cu sistemul ei care înăbușă manifestarea liberă a potențialului creativ al copiilor noștri). Ce înseamnă asta, mai exact?

 În primul rând, înainte de a fi confundați de părinți, în mintea lor, elevii sunt confundați de profesorii de la școală. Aceștia remarcă nivelul înalt de procesare a informației la copiii supradotați, dar au în continuare pretenții de la ei să ia note mari și să participe la olimpiade, la toate, dacă se poate; nu de alta, dar ca să crească prestigiul lor și al școlii, nu? Atât ei cât și părinții cresc pe zi ce trece presiunea asupra lor să învețe bine la toate materiile, argumentând că POT!

În al doilea rând, chiar și atunci când văd că al lor copil arată un dezinteres față de școală (ceea ce nu ne miră, mai ales în România, unde cei mai valorizați sunt elevii deștepți și nu cei supradotați), ei insistă nu să afle cauzele, nu să remedieze situația legată de lipsa motivației pentru învățare, ci să revină cu picioarele pe pământ, să nu scadă standardele și prestigiul clasei sau al familiei. De aici se nasc anxietatea și renunțarea copilului supradotat de a mai lupta cu sistemul, fie el familial sau școlar.

Și atunci, m-am gândit să îi ajut să facă mai bine distincția, dacă tot sunt dispuși să investească în copilul lor; să investim mai întâi timp în a-l cunoaște mai bine…

Păi, un copil supradotat este acela care învață să citească de mic; chiar de nu știe literele, el citește după harta minții lui, după imagini, citește după tastele minții lui, cum îmi place mie să spun; tot de mic, el arată un interes aparte pentru un anumit domeniu de studiu; dacă deschizi bine ochii, îți arată el, cerându-ți, de exemplu, să-i cumperi de ziua lui ceea ce alții cer abia pe la 14 ani: un instrument muzical, un joc complex, un calculator, un program etc; fiecare după abilitatea înaltă cu care este dotat și domeniul pentru care are chemare.

Apoi, copilul supradotat ateste un copil care persistă în căutări legate de acel domeniu; continuă să adreseze întrebări, tot de mic, care au logică, semnalează o curiozitate și interes permanent pentru noțiuni și cunoștințe din domeniul respectiv; de exemplu, un pictor nu se va mulțumi cu acuarele și o vizită la muzeu; el va cere de mic să-i dai un maestru, să aibă în preajmă adulți care să-l îndrume în arta picturii și vrea să deprindă tehnici de pictură. Mai mult, unor astfel de copii le place compania adulților mai mult decât cea a copiilor de aceeași vârstă; în preajma acestora se plictisesc repede pentru că nu se simt provocați.

Ei au anevoie să rezolve probleme de mici și să realizeze conexiuni originale între cunoștințe. De mici, au o imaginație bogată și neobișnuită. Unii vorbesc câte în lună și în stele despre acel domeniu, persistă în a  adresa adultului întrebări incomode; alții, dimpotrivă, sunt taciturni de mici, mai puțin comunicativi și mai puțin sociabili, dar preferă să petreacă ore întregi dintr-o zi cu o singură persoană/carte de care este fascinat și pe care îl admiră profund. Acești copii au maeștri de mici (reali sau virtuali) și îi urmează tăcuți, din umbră, permanent, urmând, ca într-o bună zi să te trezești că ți-au furat invenția din laborator și au perfecționat-o și apoi se prezintă cu ea la discipol.

Dacă sunt provocați, acești copii, indiferent cât de taciturni par, ei au sentimente și opinii puternice și își setează standarde înalte, de care unii părinți nici nu știu până aceștia nu ajung la adolescență sau maturitate.

Fie că sunt din categoria vorbăreți, fie din categoria taciturni, toți copiii supradotați sunt niște perfecționiști; ei sunt în căutarea celei mai bune versiuni, indiferent despre ce este vorba: despre un proces sau despre un produs; scriitorii scriu și rescriu, iar inventatorii construiesc și demolează la nesfârșit, fără ca cineva să-i poată opri; îmi amintesc de o astfel de copilă care îmi prezenta lucrările de artă, pe rând, menționându-mi la fiecare tablou pe care mi-l prezenta, ce nu a ieșit bine, ce trebuie retușat, ce ar fi vrut să reprezinte, dar nu reprezintă, ca și cum eu eram vreun critic de artă și aștepta să-i critic lucrările. Când, de fapt, cel mai aspru critic al lucrărilor sale era ea înseși.

Ceea ce mai au ca trăsătură copiii supradotați este o mare sensibilitate în sfera moralității și compasiunii. Unii dintre ei sunt preocupați de echitate și justiție, iar alții sunt din categoria psihanaliștilor: adică ei au o capacitate de a aprofunda aspectele unei probleme sau ale unei emoții cum rar întâlnești. Reactivitatea lor este pe măsura sensibilității lor; pot fi răniți ușor, dar la fel de ușor pot fi și formați de un adult maestru, pentru că au o capacitate de absorbție fantastică, atât a emoțiilor cât și a cunoștințelor. Totodată, datorită faptului că au această capacitate analitică, sunt foarte fini observatori, agili, pot reda detalii ale unei situații uluitoare, unii având o memorie fotografică ieșită din comun.

O să spuneți că geniile sunt greu de descris și nu am să va contrazic; da, or fi ei greu de descris, dar sunt ușor de observat; mie îmi este cel mai ușor să fac distincția în ceea ce privește umorul, pentru că geniile au un umor cel puțin ciudat; cele mai multe glume necesită din partea interlocutorului nu doar atenție, ci și imaginație, creativitate; altfel, poanta se pierde în vânt precum ideilor lor geniale;

În articolul de azi mă adresez în primul rând părinților și în al doilea rând profesorilor de la clasă. Și vreau să vorbesc doar din experiența mea și nu din statisticile și studiile făcute între cele două categorii de copii. Cred că dacă ne dăm seama de timpuriu că avem de-a face cu un copil supradotat cel mai important lucru este să-l tratăm ca atare și nu să-l confundăm cu un copil deștept sau cu unul cu probleme de comportament. Pentru că da, acești copii se pot plictisi de școală și de ceea ce oferă sistemul educațional și pot chiar părăsi prematur școala dacă nu găsesc acolo nimic provocator. Motivul pentru care un astfel de copil devine un copil problemă este tocmai acesta, că niciuna dintre activitățile de acolo nu reprezintă pentru el o provocare sau este vorba despre un regim prea rigid de studiu.

Așadar, am aflat o altă trăsătură a copiilor supradotați: ei pot fi destul de incomozi ca elevi la școală; își pot ironiza profesorii, critica și le pot face observații acide cu privire la materia predată; dacă profesorul știe ce și cum să înțeleagă din situația creată ambii au de câștigat; aici intervine, desigur, iscusința profesorului. Astfel de copii adresează multe întrebări profesorului și, de multe ori, chiar ajung să-i conteste anumite afirmații sau să demonteze ușor teorii sau principii enunțate de acesta. Să nu uităm că inteligența lor o depășește de multe ori pe cea a profesorului lor. De asemenea, imaginația acestor copii este debordantă. Minte lor construiește și procesează în permanența lucruri noi, deși comportamentul lor la școală nu trădează aceste preocupări. De multe ori, el poate întrerupe profesorul la jumătatea frazei și continuă el demonstrația. Nu uitați că ei sunt în cea mai mare parte a timpului autodidacți.

În ceea ce-i privește pe cei care sunt doar deștepți, ei bine, acești sunt o încântare a clasei, sunt emblema clasei, cei cu care profesorii se mândresc sub toate aspectele: nu doar intelectual, ci și atitudinal. De ce? Pentru că cei mai mulți sunt complianți, doresc să-și impresioneze profesorii, iar aceștia să fie mândri de ei.

În mod tipic, ei nu pun la îndoială cunoștințele transmise de profesor și nici nu-și provoacă profesorii la discuții; de cele mai multe ori, ei răspund la întrebările din clasă într-un mod respectuos și chiar sunt foarte preocupați să facă mereu o impresie bună tuturor profesorilor, nu doar unuia anume. Ei sunt primii care se oferă să meargă la olimpiade, să strălucească la competiții, să primească laude, note mari și recompense. Cei mai mulți suferă și de anxietate de performanță: au emoții când merg la concursuri, când li se decernează premii sau li se înmânează diplome. Cei care sunt supradotați, sunt precum Einstein: nu-i interesează nici cum se îmbracă nici cum sunt priviți de ceilalți, pentru că știu că, vorba marelui savant, dacă se îmbracă prost, e bine, că oricum nu-i cunoaște nimeni și deci nu are importanță, iar dacă devin faimoși, din nou nu contează cum se îmbracă, pentru că nu e nevoie să atragă atenția cine este, pentru că toată lumea deja știe.

În concluzie, putem afirma că, deși au multe trăsături în comun atât supradotații cât și deștepții, ambele categorii fiind cu o inteligență peste medie, iar supradotații chiar excepțională, extravaganțele și bizareriile comportamentale și atitudinale îi diferențiază categoric. Unii dintre supradotați au nevoie chiar de intervențiile unui psihiatru sau psiholog. Filmul Good Will Hunting (1997) ilustrează perfect acest lucru.

Ceea ce au de făcut părinții și profesorii care au în creștere astfel de copii este în primul rând să evite etichetarea lor: atât a celor deștepți cât și a celor supradotați. Când spun etichetare, am în vedere nu doar încadrarea lor într-o categorie, ci și evitarea comparării lui cu alți copii sau frați din familie. În același mod, sublinierea excesivă a unicității lui, tratarea lui ca un mic Buddha sau ca un copil divin, îi poate limita abilitățile și scădea încrederea în sine. Filmul Șapte ani în Tibet ne amintește prin anumite scene acest lucru.

Traiul cu cei supradotați este întotdeauna mai greu decât cu cei deștepți. Părinții celor supradotați sunt uneori cei care suferă mai mult decât copiii lor, în primul rând pentru că se confruntă cu neputința de a le oferi ceea ce au nevoie. Pentru că uneori nici ei nu știu. Din punct de vedere al dezvoltării personale, mulți copii supradotați pot rămâne într-o fază de moratorium, de explorare continuă sau pot experimenta chiar difuzia personalității.

Ieri am început să vizionez un film documentar în care era vorba despre o familie în care părinții erau medici renumiți, iar copilul lor s-a trezit într-o bună zi cu depresie. După multe încercări de tratament, au constatat că nici unul nu funcționa; pur și simplu, copilul ajunsese în pragul sinuciderii. Frustrarea lor era maximă când au realizat că faima și bogația de care se bucurau în statul respectiv nu le erau de folos. Se întrebau amar unde au greșit, ce ar fi trebuit să facă diferit ca lucrurile să nu degenereze; tot analizând modul în care îl crescuseră, au realizat că deși nu îi impuseseră în mod direct copilului standarde înalte, prin însăși modelul lor profesional și carierele pe care le urmaseră, setaseră implicit în mintea copilului aceste standarde pe care copilul, speriat că nu le va putea atinge niciodată la nivelul părinților lui, o dată ajuns la cel mai prestigios colegiu din ținut, a clacat.

Un alt aspect asupra căruia aș vrea să atrag atenția este rivalitatea între frați. Mulți copii deștepți caută să-i aducă pe frații mai mici la un nivel inferior și să-i mențină aici pentru ca ei să strălucească. Copiii supradotați rareori sunt însă preocupați de acest aspect. Chiar dacă unii pot experimenta rareori gelozie față de frați, mai degrabă aceasta ia forma frustrării legată mai ales de probleme financiare; unii supradotați ajung săraci neștiind cum să-și valorifice potențialul și mai târziu sunt priviți drept ratați sociali de către alți frați; în mod paradoxal, biografia acestora ne-a demonstrat de-a lungul anilor că acești frați care îi compătimeau ajung mai târziu să se îmbogățească pe urma operelor sau produselor create de aceștia.

Mulți dintre părinții copiilor supradotați pleacă nelămuriți și confuzi din cabinet atunci când le spun să-și lase copilul în pace și să nu-l mai streseze cu școala. Le explic cu calm că sistemul românesc de educație nu are prevăzute clase de supradotați și că ai lor copii nu se pot acomoda cu acest sistem pe care îl găsesc impropriu. Le explic și lor distincția între copil deștept și copil supradotat și le dau suficiente argumente vorbindu-le despre evoluția ulterioară a copilului lor. Le spun că dacă nu vor înceta cu presiunile asupra copilului lor ca să învețe bine la toate materiile, copiii lor îi vor părăsi și pe ei foarte curând.

Părerea mea este că cel mai important aspect la care părinții pot lucra este să mențină relații de cooperare cu copilul și să-i furnizeze materialele și mediul pentru studiu în domeniul în care este talentat.

Și mai le spun un lucru pe care eu îl consider cel mai important: că dacă vor, într-adevăr, să-și ajute copilul, există un aspect foarte important la care trebuie ei să lucreze și nu copilul: propria fericire.