Povestea ciorii hibride, vînată de Domnul Sophrosyne

Viaţa s-a redus, cel puţin pentru mine, la două lumi: a îngereştilor poveşti şi a îngereştilor cete; amîndouă , atît de frumoase, că nu o poţi cunoaşte pe una fără ca cealaltă să nu ţi se pară lipsită de temei. Din nefericire pentru mine, ca muritoare, le-am cunoscut pe amîndouă şi-am crezut că pot trăi în ambele. Ba chiar, la un moment dat, am avut de ales. Am înţeles acum că privilegiu este atunci cînd hazardul alege pentru tine să-ţi ofere ceea ce puţini oameni au parte să cunoască şi fatalitatea pentru noi, muritorii este atunci cînd îl sfidăm, alegînd-o pe cealaltă. Ba chiar ai îndrăzneala să faci comparaţii. E ca şi cum ai compara un segment cu o linie dreaptă. Uiţi, pur şi simplu, că segmentul e cel care se obţine dintr-o dreaptă, punîndu-i limite. Invers, însă, alegerea e fatală. Nu poţi să faci din lumea poveste o parte din lumea adevărată şi reală, singura care întruchipează imaginea perfectă: cea a Divinităţii. Nu mai poţi obţine dintr-un segment o dreaptă, oricît ai întinde limitele lui.

Pînă la 24 de ani am trăit înconjurată de lumea îngerilor. Mi-au blocat uşile ispitelor, chiar atunci cînd acestea erau prea frumoase pentru a fi refuzate; numai că eu, dintr-o dată, n-am mai ştiut să citesc semnele. Şi tot dintr-o dată, am început să dedic tot ce-am făcut lui. Tot ce-mi oferise pînă atunci meditaţia ascetică a fost lăsat în umbră. Dumnezeu însuşi a rămas în umbră. Să ajungi să-l citeşti pe Lacan, traducător al lui Heidegger, după ce, alţi ani înainte ai studiat ontologia heideggeriană, să te retragi, precum Heidegger, în pădure, încercînd să despici, o dată cu lemnul, şi esenţa fiinţei şi a fiindului; să crezi că poţi pune tot ce ai descoperit în anii de studiu şi căutări în slujba unei singure cauze, care implică, dimpreună cu tine un “Ganz Andere”, care cuprinde, ca parte a sa, fiinţa celui iubit; să crezi că dragostea, aşa cum scrie în Biblie, mută munţii din loc şi împreunează minţile şi sufletele pentru ea, cauza pe care n-ai căutat s-o defineşti niciodată, nici s-o reduci la un principiu sau un concept, ci doar s-o împlineşti; nu e nici sentiment, nici forţă, deşi le cuprinde pe toate la un loc şi îşi găseşte singura justificare în împlinirea celuilalt.

Pe o femeie o caracterizează, în virtutea instinctului ei matern, capacitatea de a dărui fără a cere, abandonul, renunţarea la ea pentru împlinirea celuilalt, a fiinţei iubite, lupta pentru o cauză, fie ea instituţionalizată sau nu. Să i se spună, peste ani, că e o cauză fără rost(în sensul etimologic al cuvîntului) că lumea lui ar fi rămas aceeaşi şi fără ea, că e o cauză care nu schimbă nimic, asta e o constatare care distruge omul care şi-a pus viaţa în slujba acestei cauze. Mare greşeală şi mare cădere pentru o femeie să facă din împlinirea unui bărbat raţiunea de a trăi. O mobilizare în sens invers, adică un bărbat să-şi canalizeze forţele pentru împlinirea unei femei, n-am întîlnit. Ba chiar cei mai mulţi bărbaţi gîndesc că e o prostie. Din punctul meu de vedere, singura scuză în faţa Divinităţii s-ar justifica, parţial, prin statutul unei femei; parţial, pentru că deşi a fost bine înţeles, a fost prost aplicat. Mi-am dat seama care este diferenţa între a fi alături de un bărbat şi a continua să-i slujeşti lui Dumnezeu şi a fi alături de un bărbat şi a-i sluji numai lui. Mi-am asumat toate greşelile, dar durerea nu poate să dispară aşa uşor, aşa cum nici momentele unei lecturi ascetice nu-şi mai recunosc lectorul şi sunt greu de regăsit.

“Întreabă o cioară încotro e nordul. Ea nu ştie, dar tot spre nord o ia”. Eu sînt cioara, devenită hibrid, nici albă, nici neagră, nici fată, nici femeie, care şi-a conturat atît de bine nordul, respectiv drumul spre împlinire, atît de bine direcţia şi locurile din care ar putea fi cel mai bine ochită şi vînată, că n-avea cum să nu-şi recunoască vînătorul sau locul unde a căzut; aparent, un loc tangenţial cu cel al artistului profet care, aşa cum spunea Brîncuşi, trebuie să muncească asemenea unui sclav, să stăpînească apoi ca un rege şi, dacă poate, să creeze ca un Dumnezeu; artistul care, vrînd să devină înger, a sfîrşit prin a deveni animal; hibrid, pe deasupra. Eu sînt cioara care a ştiu unde e nordul şi nu i-a folosit la nimic. Cea care trebuie să se simtă onorată că, în zborul ei, a fost recunoscută. O confirmare a aşteptărilor unui vînător nebun, care nu ştie ce să facă cu prada lui. S-o iubească, după legile lui la fel de nebune? S-o ucidă şi-apoi s-o guste, deşi nu se ştie în ce măsură poate simţi un om că propriile-i limitări au un gust? S-o păstreze aşa cum e şi să nu înceteze să fie uimit de ea? Dar cum poţi s-o păstrezi, de la distanţă, fără să ştii sigur că e a ta? Cel mai bine e s-o ucizi, dar nu de tot; atît cît să mai poată fi împăiată şi păstrată undeva, într-un colţ. Nu e colţul trofeelor, nici al amintirilor vîrstei la care omul se depăşeşte pe el, ci colţul aşteptărilor uitate. Şi după toate aceste aşezări, ar vrea vînătorul să ştie ce mai e în capul bietei ciori. Şi ea îşi desface din nou aripile în faţa lui, ca s-o ajute să zboare din nou. E la fel de îndrăgostită de propriul vînător şi de locul unde a căzut. Spaţiul prieteniei lor ciudate e larg, dar numai ei îl văd astfel şi aerul, la fel de ciudat, pe care numai ei îl respiră, e aerul tare al înălţimilor, îngheaţă şi arde în acelaşi timp şi singura recompensă este un soi de certitudine cu care să te hrăneşti în sălbăticie. E însă un spaţiu pe care nici nu poţi să-l suspenzi, de teamă că şi alţii s-ar putea îndrăgosti de el sau l-ar putea fura, nici să-l anulezi pentru că nu-ţi poţi anula propria identitate şi din care nu te mai poţi înălţa. E lumea îngereştilor poveşti, cum e “Frumoasa şi bestia”, toate cu final fericit, cu cadru ramă şi probe iniţiatice, pe care bieţii muritori le poartă în inconştientul personal şi-şi lasă propriile vieţi conduse de ele. Există şi excepţii de la această lume, basme tragice, cum ar fi “Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”, dar a descrie alegorezele unor astfel de poveşti ar însemna să mă povestesc din nou, să tot rup din mine, şi-ar fi un lucru inutil. Sînt deja sfăşiată, iar mîna pe care o întind acum, precum cea a Regelui Lear, e, astfel singură şi nu are de ce se lega. Nu mai pot fi întreagă şi nici nu mai pot fi eu pînă la sfărşitul zilelor. El, singurul pe care l-am lăsat să mă cunoască aşa cum sînt în realitate, frumoasă şi degeaba, a bănuit doar cîte lucruri netrăite încă zac acolo, în privirea mea pierdută; de la ţipătul copilului care ar fi putut striga din mine pînă la după-amiaza de toamnă, umbra unui copac scuturîndu-şi ultimele frunze, adăpostind figurile a doi bătrînei. E ziua ei şi doar ea ştie, pentru că s-a îmbrăcat în culorile toamnei şi, cu capul plecat în poala lui, îi numără ridurile de pe frunte. El crede că încearcă să-i ghicească gîndurile, care, pentru o clipă, o uitaseră pe ea, femeia care-şi avea de mult locul bine stabilit în mintea lui şi privea în zare, spre celelalte două siluete care se apropiau. Deveniseră parcă prea repede femei şi-i semănau atît de mult, c-avea din nou, după multă vreme, impresia că se priveşte pe sine, înapoi în timp.